O relație sănătoasă între tată-fiică se bazează pe respect reciproc, sprijin emoțional și granițe sănătoase. În acest sens, specialista a oferit câteva exemple: „Tatăl este o bază de siguranță, unde fiica știe că e acceptată și iubită necondiționat - o încurajează să-și urmeze pasiunile, să-și descopere și să-și dezvolte talentele, și să fie curajoasă, asumându-și riscuri calculate în viață. E mereu acolo pentru ea, nu doar fizic, ci și emoțional: o ascultă cu atenție, îi validează sentimentele și o ajută să navigheze prin provocările vieții. Important e că face toate astea fără să-i impună alegeri, ci ghidând-o cu blândețe. Așa, fiica învață să aibă încredere în propriile forțe și să-și asume responsabilitatea pentru deciziile pe care le ia”.
„Încurajează autonomia fiicei, o susține să devină ea însăși, cu o identitate clară și distinctă, nu doar o copie a lui (sau a mamei). El este cel care susține reușitele ei cu entuziasm și, la fel de important, o ajută să învețe din greșeli, fără să o judece sau să-i spună ce ar fi trebuit să facă. Datorită acestei abordări, fiica crește independentă, rezilientă în fața greutăților”, a mai notat Nelea Panfil, psiholog.
În aceeași ordine de idei, specialista a spus: „Un tată este un model esențial pentru fiica sa când vine vorba de respect și egalitate - își exprimă sentimentele într-un mod sănătos și participă activ la treburile casei și la creșterea copiilor. Astfel, fiica va învăța să construiască relații sănătoase cu alți bărbați, să ceară și să aștepte respect și o relație bazată pe egalitate”.
Nelea a ales să exploreze și un tip de relație disfuncțională: absența emoțională a tatălui în viața fiicei: „În spațiul post-sovietic, relația tată-fiică poartă adesea amprenta unor dinamici sociale și istorice complexe, care duc către o formă profundă de absență a taților, nu neapărat fizică, ci mai degrabă cea emoțională, cu consecințe semnificative pentru dezvoltarea fiicelor. Rolul de îngrijire emoțională și de creștere a copiilor, mai ales a fetelor, cădea preponderent pe umerii mamelor și bunicilor. Această perioadă a promovat o masculinitate bazată în mare parte pe disciplină, serviciu militar și forță fizică. Emoțiile, empatia sau comunicarea deschisă erau adesea percepute ca slăbiciuni, incompatibile cu idealul bărbatului. Acest lucru a limitat capacitatea multor tați de a se conecta emoțional cu fiicele lor. Războiul din anii 1990, crizele economice și politice, au dezvoltat mecanisme bazate pe încapsularea emoțională, pe alcoolism sau pe absența taților din familie, ca o modalitate de a face față propriei suferințe. Erau „prezenți" fizic, dar adesea indisponibili emoțional. Ulterior, în anii dificili ai tranziției, prioritatea multor tați a fost asigurarea traiului zilnic. Această presiune economică a redus timpul și energia, disponibile pentru implicarea emoțională și pentru construirea unei relații profunde cu fiicele”.
Totodată, psihologul a notat consecințele profunde pe care le poate avea acest tip de relație: „Fiica poate căuta inconștient în parteneri validarea și afecțiunea pe care nu le-a primit de la tata. Poate fi atrasă de bărbați distanți emoțional sau, dimpotrivă, de cei care par să o „salveze” de relațiile ostile cu părinții (tata). Lipsa validării paterne poate duce la o percepție negativă asupra propriei valori, mai ales în ceea ce privește feminitatea și atractivitatea. Neavând un model clar de granițe sănătoase de la tată, fiica poate avea probleme în a le seta în propriile relații, devenind prea permisivă sau prea rigidă. Lumea masculină poate fi percepută ca fiind imprevizibilă, distantă sau chiar periculoasă”.
Un alt tip de relație disfuncțională este cea de tip simbioză tată-fiică. La polul opus, relația tată-fiică poate deveni fără limite clare. Tatăl caută sprijin emoțional la fiică, transformând-o, fără voia ei, într-un substitut de partener. „La capătul opus al polului, avem modelul fuzional de relație tată-fiică - atunci când relația dintre cei doi devine nefiresc de apropiată, fără granițe clare. Tatăl ajunge să solicite sprijin emoțional de la fiica sa, căutând la ea alinarea sau ascultarea pe care ar trebui să le găsească altundeva (în soție, parteneră de cuplu, psihologi, etc). Astfel, fiica devine, fără voia ei, un fel de psiholog personal sau chiar un substitut de partener. Într-o astfel de situație, soția se poate simți pur și simplu dată la o parte, exclusă din relație. E ca și cum ei ar forma o coaliție invizibilă, în care nevoile emoționale ale tatălui sunt satisfăcute de fiică”, a explicat specialistul.
Totodată, Nelea a subliniat cum o va afecta pe fată acest tip de relație: „Va avea dificultăți uriașe în a-și stabili și menține granițe sănătoase în relațiile sale. Fiind obișnuită cu lipsa de granițe în relația cu tatăl, poate permite cu ușurință altora să-i încalce spațiul personal sau, dimpotrivă, poate ridica ziduri uriașe de teamă să nu fie copleșită din nou. Apoi, va căuta validare externă. Fiind în situația de a satisface nevoile emoționale ale tatălui și de a primi validare prin acest rol, va continua să caute aprobarea în relațiile sale. Va tinde să se sacrifice pentru a le face pe plac celorlalți, mai ales partenerilor, sperând să primească în schimb afecțiune și recunoaștere. În mod paradoxal, chiar dacă relația cu tatăl a fost „prea intimă" într-un mod disfuncțional, fiica poate avea dificultăți în a forma o intimitate emoțională reală și sănătoasă cu partenerii. Poate confunda dependența sau co-dependența cu iubirea, sau poate evita intimitatea profundă de teamă să nu repete tiparul sufocant”.
„Ca și în cazul absenței - îi va fi foarte greu să formeze o relație bazată pe egalitate și reciprocitate, deoarece modelul ei de relație a fost unul în care a fost supraresponsabilizată emoțional. Și chiar și după ce părăsește casa părintească, fiica poate simți o loialitate conflictuală față de tatăl ei”, a ținut să adauge psihologul.
Iuliana Beregoi, în culmea fericirii: „O să am o soră sau un frate” - FOTO/VIDEO
Soluția este terapia! În terapie se analizează granițele și rolurile din familie, precum și nevoile emoționale neîmplinite, pentru ca fiica să-și poată reconstrui identitatea, să stabilească limite sănătoase și să dezvolte relații echilibrate și respectuoase. „În terapia sistemică, atunci când lucrăm cu aceste tipare, explorăm granițele sistemului familial, rolurile familiale, nevoile emoționale nesatisfăcute și modul în care toate aceste dinamici se manifestă în relațiile actuale. Scopul suprem este de a ajuta fiica să-și redefinească identitatea, să-și stabilească granițele sănătoase și să-și dezvolte capacitatea de a forma relații bazate pe respect reciproc și egalitate”, a afirmat Panfil.
Sursa Foto: Facebook
Autor: Nicoleta Albot